top of page

Despre succes si esec

Actualizată în: 15 iun. 2020


Nu cred ca exista parinti care nu-si doresc sa aiba copii fericiti si de succes. Insa, uneori, ideea succesului devine atat de obsedanta ca incepem sa judecam copiii prin prisma succesului pe care il au si nu al calitatilor lor.


Multi copii simt ca aprobarea primita de la parinti se bazeaza pe succesul pe care il au si nu pe comportamentul si abilitatile lor. Astfel, este important sa analizam daca exista o astfel de dinamica in familia noastra. Este necesar sa observam, ca prin ochii unei persoande din afara, ce le spunem copiilor despre importanta succesului in anumite activitati , cum reactionam cand reusesc, cum reactionam cand nu au succes si cum reactioneaza ei la reactiile noastre. In unele cazuri, ii putem intreba direct: “Crezi uneori ca te iubesc mai mult atunci cand iei note mari (sau ai rezultate bune in activitatile sportive sau ai anumite reusite cu care sa ma laud prietenilor)?”. Aceasta intrebare isi are rostul numai daca ei simt ca pot fi sinceri cu noi, ceea ce presupune sa stie ca putem asculta orice spun, fara sa ne enervam sau sa devenim defensivi.


In cazul multor familii, o parte din problema nu este legata doar de cat de conditionat se simt iubiti copiii, ci si de cat de mult se pune accentul pe performanta. In cativa ani, nimanui nu-i va pasa (sau nu-si va aminti) cine a castigat premiul intai la olimpiada sau ce nota a luat copilul vostru la matematica. Vor ramane insa efectele psihologice ale faptului ca a simtit ca este nevoit sa va castige afectiunea. Trebuie sa evaluam actiunile noastre si motivele lor. Trebuie sa ne privim in oglinda si sa ne intrebam daca nu cumva ii presam prea tare pe copii si daca nu cumva le pretuim realizarile pentru ca spun ceva despre noi. Chiar si parintii perfect de acord cu afirmatia “Vreau doar sa fie fericit”, uneori, demonstreaza altceva prin comportament.


Cei mai multi dintre noi cunoastem persoane de succes, dar care sunt profund nefericite. Cunoastem, de asemenea, persoane care pareau ca nu o sa faca mare lucru in viata, insa au facut. Nenumarati adulti straluciti si realizati au fost elevi mediocri, in timp ce nenumarate stele in ascensiune ajung la plafonare. Dupa ce a studiat mai bine de 15 ani carierele sefilor de promotie din liceele americane, un cercetator a concluzionat ca majoritatea dintre ei sunt buni la scoala, dar nu sunt vizionari creativi sau persoane cu stofa de lideri. Si chiar daca ajung lideri notabili, cei mai multi isi dispretuiesc parintii care le-au acordat atentie doar cand au repurtat succes.


Pe scurt, persoanele cu multe diplome nu sunt intotdeauna chiar atat de fericite. Avem obligatia sa-i avertizam pe copii referitor la consecintele dependentei de 10 pe linie, bani si trofee, si nu sa le cream noi aceasta dependenta. Este crucial ca atat ei, cat si noi sa ne concentram pe ce conteaza cu adevarat. Acest lucru presupune sa ne consolidam relatia cu ei si sa le transmitem clar ca iubirea pe care le-o purtam nu are legatura cu succesul lor. Presupune, de asemenea, sa reconsideram modul in care reactionam la miile de mici triumfuri si esecuri din perioada copilariei.


Putem trage doua concluzii. Prima: copiii au nevoie de iubirea noastra atunci cand esueaza si se simt incompetenti; nu le trebuie dezamagirea noastra. A doua: pericolul este la fel de mare daca, atunci cand inregistreaza un succes, ii scaldam in laude, sugerandu-le astfel ca, de fapt, iubim respectivul succes si nu pe ei, ca persoane, asa ca ar fi bine sa o tina tot asa.


Oricat ar fi de important pentru noi sa ne ajutam copiii sa exceleze, este util sa tinem minte ca persoanele cele mai pline de atentie si mai creative tind sa fie cele pasionate de ceea ce fac. Ca o regula generala, interesul duce la excelenta. Bineinteles, interesul fata de activitatea in sine si nu fata de succes sau surclasarea celorlalti.


Exista un numar impresionant de dovezi care atesta faptul ca, atunci cand copiii sunt indemnati sa se concentreze pe cat de bine se descurca intr-o anumita activitate, adesea se bucura mai putin de activitatea respectiva. Este un rezultat trist in sine si deseori cauza unui stres enorm are insa si un efect paradoxal si anume ca ii impiedica pe copii sa se straduiasca pe masura capacitatii lor. Cand elevii sunt stresati sa se concentreze pe cat de bine duc la indeplinire o anumita activitate (“cat de reusit este proiectul?”, “am atins standardele?”, “cat am evoluat?”), atunci procesul de invatare devine un chin si nu o placere. Nu sunt impulsionati sa gandeasca, ci sa aiba performante.


In consecinta, presiunea ar trebuie inlocuita cu sprijinul: ghidarea blanda, incurajarile, increderea in competenta in cresterea copiilor si ajutorul oferit atunci cand este necesar. Activitatile competitive ar trebui inlocuite cu ocazii de distractie si invatare care nu presupun infrangerea altcuiva.


Concentrarea excesiva pe succesul scolar ar trebui inlocuita cu interesul activ fata de ceea ce invata copilul. “Ce crezi tu legat de disparitia dinozaurilor?” este o intrebare care sprijina dezvoltarea intelectuala, in comparatie cu “Cum de ai luat doar -9 la lucrarea aia?”. Daca a scris un eseu, ar trebui sa va concentrati asupra continutului si a procesului de realizare a ei, nu asupra intrebarii daca este destul de bun. Un parinte poate intreba: “Cum de ai ales aceasta tema? Ce ai invatat din cercetarea ta? De ce ai pastrat acea idee pana la sfarsit? S-au schimbat ideile tale despre aceasta tema, odata ce ai inceout sa scrii?”.

Cel mai eficient si mai putin distructiv mod de a ajuta un copil sa aiba succes – la scris sau schiat, la pian sau jocurile pe calculator – este sa facem tot ce este posibil ca el sa se indragosteasca de activitatea in sine, sa acorde mai putina importanta reusitei finale si mai mult interes sarcinii in sine. Este un alt mod de a spune ca trebuie sa incurajam mai mult, sa-i judecam mai putin si sa-i iubim fara incetare.


Sursa: Alfie Kohn, Parenting neconditionat. De la recompense si pedepse la iubire si intelegere


8 afișări0 comentarii

Comments


bottom of page