Niciun parinte nu se intreaba: “Ce as putea face astazi sa-mi subminez copiii, sa le diminuez eforturile, sa-i opresc de la invatatura si sa le limitez realizarile?” Bineinteles ca nu. Ei gandesc: “As face orice, as da orice pentru ca ai mei copii sa aiba success.” Si totusi, multe dintre lucrurile pe care le fac parintii se intorc impotriva dorintei lor sincere. Metodele lor de incurajare si motivare lanseaza deseori un mesaj gresit.
Fiecare cuvant si actiune lanseaza un mesaj. Poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea rigida, care zice: “Ai trasaturi fixe si eu le judec.” Sau poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea flexibila, care spune: “Esti o persoana capabila sa evolueze si sunt interesat de dezvoltarea ta.”
Este remarcabil cat de sensibili sunt copiii la aceste mesaje si cat de preocupati sunt de ele. Haim Ginott, recunoscut pentru aportul in domeniul educatiei intre 1950 si 1970, spune urmatoarea poveste. Bruce, in varsta de 5 ani, mergea impreuna cu mama lui la noua gradinita. Cand au ajuns, Bruce s-a uitat in sus, la picturile de pe perete, si a intrebat: ”Cine a facut aceste desene urate?” Mama s-a grabit sa-l corecteze: “Nu este frumos sa numeste desenele urate, cand ele sunt atat de frumoase.” Dar educatoarea a inteles la ce se referea el. “Aici a spus ea nu trebuie sa faci desene frumoase. Poti face desene urate, daca asa simti.” Bruce i-a raspuns cu un zambet larg. Ea ii oferise raspunsul la adevarata lui intrebare: ce se intampla cu un baiat care nu deseneaza bine?
Apoi Bruce a descoperit o masinuta de pompieri stricata. A ridicat-o si a intrebat pe un ton foarte sigur: “Cine a stricat masina?”. Din nou, mama s-a grabit: “Ce conteaza cine a stricat-o? Nu cunosti pe nimeni aici.” Dar educatoarea a inteles ce voia el sa auda: “Jucariile sunt pentru joaca. Cateodata se strica. Se mai intampla.” Din nou, intrebarea lui primise un raspuns: ce se intampla cu baietii care strica jucarii?
Bruce i-a facut cu mana mamei sale si s-a aventurat in prima lui zi de gradinita. Era un loc in care nu avea sa fie judecat sau catalogat.
Haide sa vedem cateva exemple de mesaje pe care le transmit parintii copiilor lor:
“Ai invatat atat de repede! Esti destept!”
“Uita-te la desenul acesta! Marta este urmatorul Picasso, nu-i asa?”
“Esti atat de stralucit, ai luat nota 10, fara sa inveti macar!”
Mesajele ti se pot parea de sustinere, menite sa sprijine cresterea respectului de sine. Dar iata ce aud copiii:
“Daca nu invat rapid, nu sunt destept.”
“Nu ar trebui sa incerc sa desenez ceva greu, caci vor descoperi ca nu sunt Picasso.”
“Mai bine as renunta sa invat, altfel vor crede ca nu sunt stralucit.”
Carol Dweck spune ca dupa opt experimente cu sute de copii, a ajuns la concluzii clare: laudarea inteligentei copiilor dauneaza motivatiei si realizarilor lor. Cum se poate asa ceva? Nu le place copiilor sa fie laudati?
Ba da, copiilor le place sa fie laudati. Si le place indeosebi sa fie laudati pentru inteligenta si talentul lor. Le da un stimulent, o stralucire speciala, dar numai pentru moment. In clipa in care se lovesc de un obstacol, increderea si motivarea lor se fac nevazute. Daca succesul inseamna ca sunt destepti, atunci esecul inseamna ca sunt prosti. Aici duce mentalitatea rigida.
Daca parintii au impresia ca le pot insufla copiilor incredere in ei in permanenta – ca si cum le-ar face un cadou – laudandu-i pentru inteligenta si talentul lor, de fapt, efectul e invers decat cel scontat. Copiii ajung sa se indoiasca de ei cu prima ocazie in care ceva li se pare greu sau gresit. Daca parintii vor sa le daruiasca ceva copiilor lor, cel mai potrivit ar fi sa-i invete sa agreeze provocarile, sa se lase intrigati de greseli, sa nu se dea inlaturi de la efort si sa invete mereu lucruri noi. Astfel, copiii nu vor ajunge depedenti de laude. Si vor avea o viata intreaga in fata pentru a-si consolida si a-si reface increderea in sine.
Articol inspirat de Carol Dweck, Mindset
Comments