La una din sesiunile de coaching despre autocunoaștere, un copil era dezamăgit că tatăl lui s-a supărat că a greșit la un test la școală. O greșeală minoră. A luat doar minus FB. Tatăl își dorea nota maximă.
M-am întrebat imediat de ce proiectăm asupra copiilor noștri dorințele sau frustrările noastre? De ce ne dorim copii perfecți și nu copii care să înțeleagă că din greșeli învățăm, copii care își cunosc valoarea și învață pentru ei și nu pentru părinți? De ce nu-i încurajăm pe copii care să fie ei înșiși, să-i acceptăm așa cum sunt, cu defectele și greșelile lor, pe care le pot îndrepta singuri dacă sunt susținuți emoțional constructiv.
De ce ne pierdem timpul cu critici, reproșuri în loc să-i ascultăm, să înțelegem ce s-a întâmplat, să-i ajutăm să depășească momentul cu bine? De ce nu-i întrebăm ei ce simt, ce s-a întâmplat, sunt mulțumiți? De ce nu discutăm și căutăm soluții împreună? De ce preferăm abordările unilaterale și radicale, care nu aduc niciun rezultat pozitiv?
Rolul părintelui este de a fi acolo pentru copil, de a-l accepta, de a-i oferi iubire necondiționată, de a-l ghida, de a-i fi sprijin emoțional, de a-l ajuta la nevoie și, mai ales, de a-l asculta.
Copilul mi-a povestit că se află într-o perioadă în care nu mai poate face calcule la fel de bine ca înainte, deși se străduiește. El crede că perioada de vacanță de 1 lună a fost prea mare. I-am explicat că este normal, așa funcționează creierul nostru - învață și ajunge la performanță doar prin exerciții și repetiție. Când învățam ceva nou sau greșim, creierul nostru se străduiește și așa se dezvoltă. Dacă facem doar lucruri ușoare sau perfecte, nu învățăm nimic.
Copilul a înțeles și mi-a explicat că și-a dat toată silința să facă tot ce a putut la test.
Este important să ne dorim copii dornici să învețe și nu perfecți.