top of page

Timp special cu copiii

Actualizată în: 15 iun. 2020


Sa fii parinte este cea mai grea meserie din lume. Aceasta daca te lasi tot timpul coplesit. Multi dintre noi consideram ca parentajul tine numai de temele pentru acasa, de chestiunile organizatorice, de antrenamente, cursuri/ateliere si nu gasim prea multa bucurie in legaturile noastre de familie.


Copiii de toate varstele au permanent nevoie de legaturi apropiate, de sentimentul sigurantei si de atasament, iar interactiunea prin joc cu parintii lor este o cale importanta de a dezvolta legaturi de acest fel.


A ne lasa calauziti de copii si a face orice vor ei sunt pietrele de temelie a ceea ce numeste “timp special” Patty Wipfler, fondatoarea Institutului de leadership al parintilor (SUA) si o sustinatoare infocata a parintilor, a familiei si a celor mici.

“Momentele in care putem sa ne relaxam, sa ne jucam, cu copiii nostri si sa stabilim o conexiune cu ei se afla in centrul relatiei pretioase pe care o avem cu ei. Insa timpul relaxat in care parintele si copilul isi manifesta dragostea reciproca e intodeauna greu de gasit. Timpul special e un instrument excelent, o forma de ascultare activa, in care jocul devine mijlocul prin care copilul va vorbeste despre viata lui.” (Listening Effectively to Children)


Asadar, jocul este modalitatea copiilor de a ne povesti despre viata lor. Jucand ceea ce vor ei, asa cum vor ei, ii ascultam cu adevarat. Ni s-a intamplat tuturor sa vrem sa spunem cuiva ceva, iar acea persoana sa ne intrerupa intruna, sa schimbe subiectul sau sa ne spuna ce sa facem ori ce sa simtim. Detestam acest lucru si totusi, asa ne purtam mai mereu cu copiii. Le spunem: “Nu-mi place jocul asta!” sau preluam conducerea jocului, aratandu-le cum trebuie jucat corect. Nu e cea mai buna maniera de a arunca o privire in viata copiilor nostri, de a vedea ce gandesc si simt cu adevarat. Asta o putem face numai jucandu-ne cum vor ei, in conditiile alese de ei.


Desigur ca, inainte de a putea sa jucam orice vor ei, trebuie ca, in primul rand, sa ne jucam cat de cat cu ei. Din pacate, cand spunem: “Nu vreau sa ma joc!”, copiii interpreteaza asta drept: “Nu vreau sa vin langa tine, in lumea ta!”. Si atunci nu-i de mirare ca ne spun: “Nu vreau sa merg la scoala!”, “Nu vreau sa fac asta!”. Copilul spune pur si simplu ca nici el nu vrea sa intre in lumea noastra.


De aceea, este nevoie sa ne jucam cu ei si sa fim implicati in joc. Copilul are nevoie sa fim participanti activi, asa cum ascultarea necesita atentie. Nu ne impartasim gandurile cele mai intime oamenilor care privesc in gol in timp ce vorbesc cu noi, se uita mereu la ceas sau schimba intruna subiectul. Poate fi dificil sa participati activ la joc si totodata sa va lasati calauziti de copil, dar este important sa incercati sa intrati in jocul copilului.


De ce este atat de important sa nu spunem “nu” intotdeauna? Imaginati-va ca vi s-au intamplat niste lucruri care v-au speriat, v-au derutat ori v-au coplesit si n-aveti voie sa vorbiti despre ele. Acum imaginati-va ca nu aveti voie nici macar sa va ganditi la ele. Exact asa se intampla cand nu lasam un copil sa se joace asa cum vrea. Jocul e modul lui de a vorbi si gandi.


Nu este usor, apar multe provocari, dar cu cat ii lasam pe copii sa preia mai des conducerea, cu atat le oferim mai mult spatiu sa incerce lucruri noi. Aceste lucruri pot fi provocari fizice (cum ar fi cataratul, mersul pe bicicleta/role) sau provocari emotionale, cum ar fi sa ceara prietenia cuiva sau sa vorbeasca despre o experienta neplacuta la scoala.


Chiar si atunci cand ni se pare ca se pun in pericol, trebuie sa ne separam propriile temeri de pericolul real. In general, ne facem mai multe griji decat ar trebui, iar copiii au o judecata foarte sanatoasa cand li se-ngaduie s-o foloseasca, dar de cele mai multe ori n-au ocazia, pentru ca le spunem mereu ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. Le putem spune cand ne sperie un lucru pe care incearca sa-l faca si sa-i propunem o cale de a-l face in conditii de siguranta. Cand refuzam, putem avea impresia ca ne preocupa siguranta lui, dar de fapt ne ferim pe noi insine de disconfort, stanjeneala si nesiguranta. Pe noi adultii ne nelinisteste ca nu stim unde vom ajunge. Sentimentul de “nu stiu” seamana mult cu inadecvarea si incompetenta. Ce bine-ar fi daca am putea sa ne relaxam, sa respiram adanc si sa ne spunem: “Am facut treaba buna ca parinte!”. Chiar si cu greselile pe care le-am comis, chiar si cu regeretele, tot avem multe lucruri cu care sa ne mandrim.


De asemenea, e important sa stim ca, atunci cand copiii aleg ce sa joace si cum, li se umple paharul. Umplerea le stimuleaza increderea in sine si le intareste relatia cu voi. Cea mai buna cale de a va lasa calauziti de copii este sa alocati o ora sau doua in care copilul detine controlul in intregime. In plus, copilul are nevoie de atentia ambilor parinti.


Parentajul prin joc este o atitudine permanenta, o modalitate de a fi mai apropiati de copii si a va amuza mai mult impreuna cu ei, lasandu-i sa invete si sa creasca fara presiune si fara frica. Va va ajuta sa va depasiti limitele si sa deveniti mai rabdator, mai creativ - un partener de joaca minunat pentru copil.

Parentajul se intampla oriunde si oricand.


Spor la joaca!


Articol inspirat de Lawrence J. Cohen, Retete de jocuri. De ce si cum sa te joci cu copilul tau


55 afișări0 comentarii

Comments


bottom of page